Televizorul –factor al dezvoltarii copilului tau

    Dezvoltarea personalităţii noastre începe încă de la naştere şi pe parcurs, în relaţie cu influenţele mediului socio-cultural capata diferite forme si dimensiuni. Desenele animate sunt printre primele lucruri de care copiii sunt atraşi în mod real şi care totodată îl influenţează în procesul de dezvoltare. Un studiu realizat de Educaţia 2000+ şi UNICEF evidenţiază că un copil petrece în medie 20 de ore, săptămânal, în faţa televizorului şi a calculatorului. Un asa mare interval petrecut în prezenţa eroilor principali nu poate fi decât un factor de mediu foarte important în procesul de creştere şi dezvoltare a personalităţii copilului.

    Cea mai mare problema decurge din pasivitatea pe care televizorul in general o provoaca. Astfel, copilul are rolul unui simplu spectator al unor scene de comunicare si de actionare in diferite situatii. El nu este stimulat sa desfasoare vreun act de comunicare, fiind afectata foarte mult initiativa in comunicare. Pe acest fond, logopedul se intalneste deseori cu situatii in care copiii au un nivel de intelegere bun, dar se exprima foarte greu, sau in unele cazuri extreme chiar deloc la varste inaintate.

    Atentia este un alt proces ce are de suferit in urma vizionarii necumpatate a desenelor animate si a programelor TV. La varste mici atentia este in plin proces de formare si dezvoltare. Stimulii vizuali si auditivi pe care ii implica televiziunea sunt deseori foarte puternici, asa incat copilul nu trebuie sa faca un efort voluntar pentru a-si canaliza atentia. Se dezvolta astfel foarte bine atentia involuntara in detrimentul celei voluntare, fapt ce ar putea explica in mare masura crestere incidentei deficitului de atentie la nivelul populatia infantile pe plan mondial.

    O alta implicare a desenelor animate decurge din tipologia eroilor cu care copilul se identifică şi pe care de multe ori le percepe ca modele de conduita. Majoritatea personajelor de desene animate, promovate de posturile de specialitate sunt roboţi/ monştrii violenţi, personaje ce au comportamente bizare şi care folosesc un limbaj ce lasă de dorit. Deasemenea, vizionam deseori reclame si spoturi publicitare, ce promovreaza tulburari de pronuntie (sasaiti, raraiti), ce provoaca amuzament telespectatorului. In randul copiilor, acestea pot constitui modele de a atrage atentia adultului, prin amuzarea acestuia, dar incurajate pe termen lung se pot transforma in deprinderi gresite de pronuntie.

    Pe de alta parte, nu trebuie să minimalizăm efectele pozitive pe care desenele animate le au. Alaturi de poveste, desenul animat este una dintre cele mai bune metode de formare a percepţiei de bine şi rău înfăţişand forţa binelui ce învinge asupra răului. De asemenea, unele conţinuturi înfăţişate au valenţe cognitive de necontestat.

   Una dintre cele mai mari erori pe care părinţii o fac in legatura cu acest subiect este să vadă în a-şi lăsa copilul să se uite la televizor un ajutor, timp în care ei să-şi poată rezolva diferite activităţi casnice. Impactul pe care informaţia vizualizată o are este cu mult mai importantă pe termen lung, comparativ cu cele câteva minute de relaxare pe care le oferă părintelui. Aşadar, încercaţi să nu lăsaţi copilul nesupravegheat, mai ales în preajma acestui <<duşman>>, numit televizor.

    În mod cert nu putem interzice televizorul şi mai ales desenele animate din viaţa copilului. Este de dorit, însă ca aceste activităţi să fie desfăşurate în prezenţa adultului, astfel încât adultul să poată comenta unele aspecte negative, să le combată şi să-i sugereze modul dezirabil de comportament. De asemenea, este recomandată întocmirea unui program, prin care copilul să fie anunţat de activităţile pe care le va desfăşura: ”Te uiţi la televizor 15 minute, după care vei merge la culcare”. Se evită în acest mod ţipetele şi certurile în legătură cu oprirea din această activitate.

Desfăşurarea intervenţiei logopedice

      Este bine să cunoaştem încă de la început faptul că terapia logopedică presupune un proces laborios, complex, adaptat atât deficultatii cu care logopatul se confruntă, cât şi particularilatilor individuale (vârsta, sex, personalitate, preocupări, preferinţe etc). Toate acestea fac grea descrierea unui şablon aplicabil în toate cazurile.
      În linii mari intervenţia logopedică pleacă de la depistarea problemei, care poate să fie realizată de către un specialist, fie de către mediul educaţional sau familial. Această etapă presupune semnalarea anumitor dificultăţi în exprimarea verbală a copilului, comparativ cu dezvoltarea comunicării celorlati copii de aceeaşi vârstă. Depistarea problemei  este etapa de debut a intervenţiei logopedice ulterioare.
      Primul pas pe care logopedul îl face odată ce părintele, în cele mai multe cazuri, i s-a adresat este evaluarea complexă a cazului. Această etapă are ca scop identificarea elementelor definitorii pentru tulburarea semnalată şi cunoaşterea particularităţilor individuale. Deasemenea este foarte important să se determine etiologia deficientei pentru a putea creiona pe mai departe modalităţi optime de coretare. Sunt folosite probe de limbaj, dar şi probe de ordin general care identifică procesele implicate şi determină care sunt nevoile viitoare de intervenţie.
       Intervenţia propriu-zisă pleacă iniţial, după evaluarea complexă, de la realizarea unui plan de intervenţie personalizat. Prin acest plan logopedul îşi schiţează acţiunile logopedice în funcţie de particularităţile individuale identificate, prioritizand diferitele aspecte asupra cărora urmează să se intervină. Este foarte important ca pe parcursul acestei etape activitatea logopedului să fie susţinută şi continuată acasă şi în mediul educaţional în care este integrat, prin temele pentru acasă pe care logopedul le recomanda. Acţiunile pe care logopedul le desfăşoară sunt elemente cheie în corectarea subiectului, însă sunt pasagere în desfăşurarea activităţii copilului. Pentru a avea rezultatele optime părintele însuşi trebuie să intervină şi să nu neglijeze sfaturile date de către logoped. Pe parcursul intervenţiei au loc evaluări periodice, ce au ca scop cunoaşterea situaţiei subiectului la un moment dat în vedere optimizării procesului în continuare.
       Evaluarea finală se realizează la finele unei etape de intervenţie la finele unui semestru, an şcolar şi are ca scop evidenţierea progreselor realizate, ameliorărilor, stagnări în funcţie de care să se poată stabili obiective în etapele următoare de corectare sau încheierea intervenţiei logopedice. 

De ce şi când să-mi duc copilul la un logoped?

         A avea un copil este un lucru minunat. Insa numai parintele stie cat de greu este sa ia cele mai bune decizii pentru „micutul” lui pentru care doresti cele mai bune lucruri. De-a lungul dezvoltarii sale, ne putem deseori confrunta cu tulburari de limbaj, unele fiziologice (datorate varstei) si altele persistente care trebuie sa ne determine sa mergem la un control de specialitate. Important este sa nu confundam cele doua tipuri de tulburari de limbaj si sa ne ghidam dupa principul: „O sa-i treaca.Nu vezi ce micut e?!”

        Iata in cele ce urmeaza cateva raspunsuri la intrebarile pe care parintii deseori si le pun in legatura cu aceasta problematica:

Care sunt semnele care sa ma determine sa vin la logoped?

- La varsta de 2 ani copilul tau nu vorbeste sau articuleaza foarte putine cuvinte simple;

- Copilul tau continua sa aiba un vocabular foarte restrans;

- Cand exista o deficienta asociata: deficienta de intelect, de auz, autism, sindrom down etc.

- A existat o interventie ortodontica ce a avut ca repercusiuni deformarea deprinderilor de pronuntie corecta;

- La o varsta destul de inaintata ( peste 4 ani) rosteste gresit, inlocuieste sau omite anumite sunete;

- Deformeaza anumite sunete (de exemplu asa-zisi „peltici” sau „raraiti”);

- Copilul tau se balbaie, vorbeste prea rar sau prea repede;

- Sunt prezente anumite tulburari de voce( vorbeste ragusit sau prea „pitigaiat”)

- La varsta scolara, copilul tau isi achizitioneaza cu greu scris-cititul etc.

Cand ar trebui sa-mi duc copilul la logoped?

            Nu exista o varsta unanim recomandata pentru a incepe interventia logopedica in general. Ea difera in functie de natura tulburarii cu care copilul se confrunta. De exemplu, in cazul retardului verbal (intazierea in achizitionarea limbajului), varsta la care copilul trebuie integrat in terapie trebuie sa fie cat mai precoce cu putinta (aproximativ 2 ani- 2 ani jumate), in dislalie (deformarea, inlocuirea sau omietera de sunete) interventia trebuie sa debuteze in jurul varstei de 4 ani, varsta la care in mod normal aparatul fonoarticulator si auzul fomenatic a ajuns la o anumita maturitate. De retinut ca orice copil ar trebui sa treaca printr-o evaluare logopedica pentru a preintampina situatiile in care sunt depistate anumite anomalii la o varsta inaintata, cand corectarea nu se mai poate realiza sau se realizeaza foarte greu. In general sedintele de logopedie se realizeaza sub forma jocului, astfel incat nu-ti face griji ca micutul tau ar putea trece printr-o experinta traumatizanta!

Jocul si jucariile copilului tau

De-a lungul timpului jocul a constituit un adevărat obiect de studiu al cercetării ştiinţifice, ajungând să fie în prezent considerat una dintre cele mai folosite mijloace de educare a copiilor. Jocul este principala formă de manifestare a copilului, o formă universală şi unică de educaţie a acestuia, apărută spontan.

Se cunoaşte faptul că dezvoltarea este procesul interacţiunii a trei factori fundamentali: ereditate, mediu si educaţie. Aşadar, dezvoltarea psihică a copilului nu este o moştenire în adevăratul sens al cuvantului. Copilul primeşte de la înaintaşi numai predispoziţii ale dezvolătrii, predispoziţii ce nu se dezvoltă de la sine, ci copilul trebuie să le formeze el însuşi prin interacţiunea cu mediul în care traieşte. Cele două instrumente la care recurge în mod instinctiv pentru a realiza acest lucru sunt jocul şi imitaţia.

Copilul nou-născut începe să se mişte şi în acelaşi timp să se joace, într-o primă fază neorganizat, cu propriile parţi ale corpului, apoi din ce în ce mai structurat cu toate obiectele cel înconjoară. În acest mod el îşi formează un larg repertoriu de senzaţii şi percepţii, ce reprezinta baza dezvoltarii proceselor intelectuale.

Este foarte important de ştiut că acest joc trebuie monitorizat atent de către părinţi deoarece reprezintă o principală sursă generatoare de informaţii despre gradul de dezvoltare a activităţii psihice. Dacă se joacă, un copil creşte din punct de vedere social, emoţional, fizic şi cognitiv. Acesta este felul lui de a învăţa despre corpul lui şi lumea în care trăieşte, iar în acest scop îşi va folosi toate cele 5 simţuri.

Parintele trebuie să ştie că în mod frecvent trebuie să intervină în jocul copilului său, să se implice, devenind un personaj al situaţiei închipuite. Nu vă feriţi şi nu vă simţiţi jenaţi de astfel de situaţii. Implicati-vă în mod activ şi ridicaţi-i copilui dumeavoastră o serie de probleme la care el nu se gândise pana atunci. Daţi-i replici, răspundeţi-i la întrebări, cu alte cuvinte „puneţi-vă la mintea lui”. Veţi reusi în acest fel să-l faceţi să-şi dezvolte  procesele creative, imaginaţia şi gândirea analitică în cel mai plăcut mod posibil.

 Când cumpăraţi o jucărie nu luaţi în consideraţie numai criteriile: frumuseţe, atractivitate şi nici într-un caz „a avea cu ce să-şi umple timpul”. Încercaţi să alegeţi jucării pe care copilul să le folosească în mod benefic pentru propria dezvoltare. Jucăria, în primul rând trebuie să ţină cont de vârsta celui căruia este destinată, astfel încât copilul să nu fie pus în pericol în vreun fel prin manipularea acesteia. Apoi să vizeze dezvoltarea acelor laturi ale personalitaţii care sunt în plină ascensiune în acea perioadă. De exemplu, o jucarie adresată unui copil în primul an de viaţă trebuie să corespundă cerinţelor de explorare tactilă, vizulă, gustativă şi mai târziu auditivă; adică să o poată manipula, să aibă un colorit cât mai divers, să o poată percepe prin introducerea în cavitatea bucală şi să producă sunete care să-i atragă atenţia. Nu sunt de dorit  jucăriile de pluş, cele de tip lego sau cele ce se pot descompune în părţi mici. Acstea nu numai că pot deveni periculoase, dar nu-l ajuta pe copil să facă achiziţii mari în planul cunoaşterii.

În perioada 2-3 ani paleta de jucării se diversifică semnificativ. Puteţi alege jocuri care să vizeze dezvoltarea psihomotricităţii, dezvoltarea şi stimularea limbajului, sau jocuri care vizează dezvoltarea gândirii. De la 3 ani în sus este recomandat să vă centraţi atenţia asupra jocurilor ce se referă la dezvoltarea sociabilitaţii, a imaginaţiei, a creativităţii şi a capacitaţii de a rezolva probleme. Aceste jucării pot îmbrăca cele mai diverse forme de la banalele seturi de medic, bucătar, mecanic până la puzzle-uri, cărţi de colorat şi jocuri pe computer. Ultima formă de joc menţionată reprezintă o mare problemă a copiilor din ziua de astăzi. De aceea ea trebuie folosită cu mare precauţie. În defavoarea calculatorului alegeţi jocuri în aer liber, plimbările sau practicarea unui sport. În felul acesta atenţia copilului se va focaliza şi asupra altor activităţi şi nu se va crea acea dependenţă reclamată de tot mai mulţi subiecţi la ora actuală.

Aşadar, dragi părinţi,bucuraţi-vă de jocul copilului dumneavoastră. Alegeţi jucării potrivite vârstei şi dorinţelor lui şi nu ezitaţi să deveniţi din nou copil jucându-vă cu el. Veţi vedea că rezultatele sunt dintre cele mai bune atât pentru evoluţia copilului, cât şi pentru propria dumneavoastră bunăstare psihică..

De la criza adolescenţei, azi la curentul EMO

Este bine ştiut că în adolescenţă lucrurile o iau razna din toate punctele de vedere. Câştigarea unei tot mai accentuate independenţe faţă de generaţia adultă şi ieşirea din grupul tutelar (familie, şcoală), modificarea vizibilă în înălţime, maturizarea sexuală, sunt caracteristicile principale ale adolescentului. Pe acest fond apar numeroase stări de disconfort şi nelinişte ale adolescentului. Conduita este labilă, momentele de vioiciune, exuberanţă, activism, alternează cu cele de oboseală, apatie, demobilizare. Apare o tendinţă de scădere a disciplinei, de pierdere a timpului fară a face nimic.

Totodată apare tendinţa de a ieşi din conformismul infantil, specific copilului mic, în ideea adolescentului de independenţă. Dobândirea acestei independenţe este cu atât mai revendicativă şi mai dură, cu cât limitele sunt mai restrictive, cu cât părinţii sunt consideraţi mai constrângători şi mai ales cu cât valorile impuse de părinţi sunt stricte şi "inegociabile".

Criza adolescentină poate consta deci, într-o izbucnire de negaţie sistematică a valorilor impuse şi neînţelese sau neacceptate, a identităţii sale anterioare de copil, pe care părinţii se încăpăţânează s-o păstreze. În mintea adolescentului dreptul la statutul de matur se obţine sub orice formă, chiar prin încăpăţânare, rea voinţă, imoralitate, fapte antisociale, infracţionalitate.

            Toate aceste caracteristici specifice vârstei şi mai ales tratamentul ignorant din partea părinţilor sunt premisele pe care la ora actuală s-a dezvoltat curentul “emo”. Este imposibil ca în plimbările sau activităţile d-voastră cotidiene să nu fi văzut tineri îmbrăcaţi în negru, cu tunsori ciudate, cu un machiaj al ochilor foarte puternic, multe piercing-uri şi cu o privire depresivă, tristă, pierdută în spaţiu. Se pare că ei aparţin acestei “generaţii Emo”. Prin acest trend ei vor să arate depresia şi stările sufletesti negative pe care le trăiesc. Se pare că acest gen de adolescenti sunt pesimişti, introvertiţi, dorind să se izoleze de societate, sunt anxioşi, mereu trişti şi preocupaţi de moarte, gânduri de automutilare şi suicid. 

            Ne întrebăm, oare de ce? De ce ar putea fi un adolescent, « în floarea vieţii » atât de trist încât să se ajungă în unele cazuri chiar la suicid ? Răspunsul îl putem găsi în tot ceea ce facem: în orele lungi de serviciu, în încercarea nebunească de a-i oferi ceea ce-şi doreşte şi a nu-i lipsi nimic şi mai presus de tot, în prea puţinul timp pe care îl petrecem cu propriul nostru copil. Pur şi simplu, părintele zilei de azi uită să-i ofere dragostea şi atenţia necesară şi încearcă să suplinească aceste nevoi emoţionale ale copilului prin daruri şi multă libertate.

Pe fonul crizei specifice vârstei şi negăsind o susţinere afectivă din partea familiei, adolescentul se retrage în sine, percepând tot ceea ce el trăieşte ca pe o lume ostilă, în care nimeni nu-l înţelege şi nu-l valorizează. În acest context ei se subscriu ideilor acestui curent „la modă” prin îmbrăcăminte, stil de viaţă, acte comportamentale, limbaj şi idei de răzvrătire împotriva socialului, împotriva vieţii în ansamblu.

În concluzie, dragi părinţi, fiţi foarte atenţi în relaţia cu adolescentul. Iubiţi-vă copiii şi lăsaţi-i să îşi trăiască copilăria. Faceţi din copilul d-voastră un prieten, căruia îi vorbiţi, pe care îl ajutaţi şi îl sprijiniţi în tot ceea ce el face. Învăţati-l ca fericirea şi succesul nu se măsoară în bani, haine costisitoare, telefoane mobile sau maşini scumpe. Nu-l lăsaţi să se maturizeze înainte de vreme şi spuneţi-i că viaţa este cel mai de preţ dar pe care îl are un om.

ADHD-ul o problema deloc de neglijat!!!

Se întâmplă des ca propriul tău copil să nu te poată urmări atunci când vorbeşti cu el? Se plictiseşte după foarte puţin timp de o activitate, chiar dacă aceasta este una agreabilă? Nu poate sta locului şi vorbeşte în permanenţă? Dacă răspunsul este DA, atunci se poate întâmpla să aibă o reală problemă. Simptomele amintite pot apărea la un moment dat la orice persoană, însă când ele au o persistenţă în timp şi când provoacă tulburări de învăţare şi probleme în plan social, atunci le putem încadra în sindromul ADHD.

Denumirea provine din engleză - Attention Deficit Hyperactivity Disorder, pe româneşte spus, deficit de atenţie şi hiperactivitate. Cauzalitatea nu este cunoscută cu certitudine. Există voci care susţin că ar reprezenta un "defect" neurologic, datorat structurii particulare şi chimiei creierului ce se manifestă prin incapacitatea copilului de a se concentra pe o sarcina sau activitate şi hiperactivism.

Trebuie stiut că în prezent se desfăşoară numeroase cercetări în acest domeniu, care pe viitor sperăm să elucideze multe dintre semnele de întrebare pe care le avem astăzi. La ora actuală nu există analize şi teste medicale care să conducă la diagnosticarea ADHD-ului. Diagnosticarea se face pe baza observării comportamentului specific, comportament observat în general înaintea vârstei de 7 ani. Pentru a-l putea diagnostica, simptomele trebuie să fie observate în cel puţin două locuri, spre exemplu la şcoală, acasă, în comunitate sau în creşe şi să persiste mai mult de 6 luni.

Iată câteva dintre simptomele principale ale acestei tulburări:

• Are dificultăţi în a fi atent şi a-şi menţine atenţia pe parcursul unei activităţi;
• Are probleme în a finaliza sarcinile de la şcoală sau de acasă şi sare de la o activitate la alta;
• Pierde şi uită lucruri (ca de exemplu tema pentru acasă);
• Are mari dificultăţi în a aştepta să-i vină rândul;
• Dă din mâini şi din picioare, neputând sta locului;
• Vorbeşte continuu;
• Întrerupe conversaţiile şi deranjează jocurile altor copii;
• Evită sarcinile care necesită efort mental (de pildă exerciţiile pe care trebuie să le facă în clasă, temele);
•  Face lucruri care sunt periculoase fără să se gândească la posibilele consecinţe.

Ce poate să facă părintele atunci când observă la copil caracteristici evidente ale sindromului ADHD? În primul rând să se adreseze unui specialist pentru o diagnosticare clară, apoi să formeze o echipă cu educatoarea sau învăţătoarea în a cărei grupă/clasă este integrat copilul pentru a crea o continuitate între cerinţele de comportament de acasă cu cele de la şcoală. Totodată, părintele trebuie să stabilească un plan de reguli stricte cu o delimitare clară a aşteptărilor şi a limitelor în comportament, corespunzător unui program de pedepse şi recompense corespunzătoare. (Nu folosiţi niciodată pedepse fizice-bătaie, izolarea într-o cameră, lipsirea de hrană etc; acestea nu vor face decât să înrăutăţească situaţia!). Este recomandat să se întocmească un regim regulat de viaţă cu somn la ore fixe şi fără treziri bruşte, cu o alimentaţie sănătoasă, evitându-se excitanţii: cafea, ciocolată, ceaiul negru, coloranţi etc. Este de dorit chiar să se încerce o creştere în greutate a copilului, dar atenţie nu încercaţi acest lucru în mod ostentativ.

Inclus într-un astfel de program terapeutic susţinut vom putea obţine o ameliorare în comportamentul copilului cu ADHD. Pentru rezultate şi mai bune încercaţi o conlucrare cu psihologul sau psihopedagogul şcolii în care copilul este integrat. Acesta vă poate da mai multe indicaţii în ceea ce priveşte metodele de intervenţie, raportându-se la cazul d-voastră particular.

Psihopedagog şi logoped,

Ruxandra Dumitru

Tulburaile de limbaj se rezolva de la sine?

La tot pasul întâlnim oameni cu probleme de limbaj- de la copii foarte mici, până la adulţi sau persoane de vârsta a treia.  Tulburările de limbaj reprezintă o probematică destul de neglijată de oameni până la ora actuală. O explicaţie pertinentă referitoare la acest fapt ar putea să o constituie faptul că aceste deficienţe nu au efecte pregnante în planul somatic, aşa cum se întâmplă în cazul bolilor “propriu-zise”, însă trebuie să ştim că pot avea repercusiuni grave în planul personalităţii respectivului subiect ce pot conduce în final la influenţe negative chiar şi în planul somatic. De aceea ele nu trebuie lăsate la voia întâmplării pentru că nu se rezolvă de la sine şi necesită o abordare terapeutică pe cat se poate de timpuriu.

În mod firesc, în dezvoltarea limbajului la copilul ce nu a atins vârsa de 5 ani, apar numeroase deformări, omisiuni, inversări si substituiri de sunete. Acest lucru se datorează nedezvolării aparatului fonoarticulator şi poartă numele de dislalie fiziologică. În multe cazuri, aceste dificultăţi de pronunţie sunt întărite în mod inconstient de parinţi şi de apropiaţi, în sensul că deformările par a fi <<amuzante>> şi <<draguţe>>. Copilului i se cere  să reproducă un model verbal greşit de nenumărate ori şi nu i se oferă un model verbal corespunzator, astfel încât să poată conştientiza abaterea de la standardele normale ale vorbirii. Astfel, această dislalie se perpetuează, pe aceastaă bază, şi după pragul maximal de 5 ani, când ea deja devine o problema destul de serioasă la nivelul respectivului subiect.

Odata cu intrarea în şcoală dificultaţile devin din ce în ce mai apăsătoare pentru copil. În primă fază,  devine ţinta bătăii de joc a colegilor, care îl vor imita în sens peiorativ, îl vor lua în derandere şi îl vor desconsiderea, toate cu efecte grave în  planul imaginii de sine. Astfel, copilul devine anxios, îi scade încrederea în sine şi poate ajunge chiar la fobie de mediul şcolar. În timp, pe măsură ce se înaintează în procesul lexico-grafic (scris-cititul), subiectul va întâmpina din nou mari dificultăţi. Tulburările de pronunţie se transferă în scris-citit, astfel încât se poate ajunge la rezultate slabe la învătătură şi chiar la insucces şcolar, în fucţie de gravitatea tublurării  individului.

Înaintând în vârstă, în perioada adolescenţei subiectul poate cunoaşte dimensiuni amplificate ale problemelor. Ţinând cont că adolescenţa este vârsta la care individul are o dorinţă de a se evidentia faţă de ceilalţi, promovând o imagine exterioară <<perfectă>>, cu un sumum de trăiri interioare extreme, ce se materializează prin aşa-numita “criză de peronalitate”, tulburările de limbaj au tendinţa de a se amplifica şi a degenera într-o formă de bâlbâială. Se poate ajunge astfel, destul de uşor la sociofobie, sau axietatea provocată de interacţiunile sociale, ce are ca rezultat însingurarea.

Aşadar, tulburările de limbaj pot avea consecinţe grave odată cu înaintarea individului în vârstă. Ele trebuie corectate cât mai timpuriu posibil şi nu trebuie încurajate în niciun fel. Dacă vă aflaţi în ipostaza de părinte al unui copil cu dificultaţi în planul limbajului, oferiţi-i tot sprijinul în a se dezvolta corespunzator. Nu vă lăsaţi încântaţi de “drăgălăşenia” cu care spune diverse lucruri sau de stângăciile în limbaj pe care le prezintă, şi repetaţi corect ceea ce a vrut să spună, stăruind asupra elemuntului pe care nu l-a pronunţat corect cu ajutorul infexiunilor vocii. Nu-l certaţi pentru greşelile de limbaj pe care le face, însă găsiţi metode subtile de a-i arăta modelul verbal corect. În cazul vârselor mici, folosiţi-vă de joc. Puteţi încerca jocul cu marionete sau jocul de rol, astfel încât mustrarea pe care o veţi face, vizavi de greşelile de limbaj, nu va fi luată personal de copil. Încercaţi să dezvoltaţi cât mai mult vocabularul copilului, introducând zi de zi cuvinte complexe, cărora le veţi explica şi sensul. Folosiţi cu încredere jucării de înregistrare-redare, cu ajutorul cărora copiii sunt stimulaţi să verbalizeze cât mai mult şi prin compareare cu pronunţia corectă să-şi regleze singur conduita verbală.  

În toate cazurile, apelaţi cât mai repede la un logoped care poate să rezolve problema în cel mai facil mod. Procesul terapeutic variază ca timp în funcţie de amplitudinea problemei cu care subiectul se confruntă. În cazul în care s-a ajuns la afectarea imaginii de sine, paralel cu această terapie esenţială, vă recomand să creaţi contexte în care copilul să-şi poată etala ceea ce ştie mai bine sau ceea ce îi place mai mult să facă: încurajaţi includerea lui în diferite cluburi de interes- de pictură, de creaţie etc, sau practicarea anumitor sporturi. Acestea îi vor da prilejul să cunoască succes repetat, ceea ce va duce treptat la o îmbunatăţire substanţială a imaginii de sine.

            Cel mai important lucru este să nu scăpaţi din atenţie, faptul că limbajul reprezintă instrumentul de bază al gândirii, şi cu cât aria şi calitatea limbajului sunt la standarde înalte, cu atât  gradul de dezvoltare intelectuală va spori.