Jocul si jucariile copilului tau

De-a lungul timpului jocul a constituit un adevărat obiect de studiu al cercetării ştiinţifice, ajungând să fie în prezent considerat una dintre cele mai folosite mijloace de educare a copiilor. Jocul este principala formă de manifestare a copilului, o formă universală şi unică de educaţie a acestuia, apărută spontan.

Se cunoaşte faptul că dezvoltarea este procesul interacţiunii a trei factori fundamentali: ereditate, mediu si educaţie. Aşadar, dezvoltarea psihică a copilului nu este o moştenire în adevăratul sens al cuvantului. Copilul primeşte de la înaintaşi numai predispoziţii ale dezvolătrii, predispoziţii ce nu se dezvoltă de la sine, ci copilul trebuie să le formeze el însuşi prin interacţiunea cu mediul în care traieşte. Cele două instrumente la care recurge în mod instinctiv pentru a realiza acest lucru sunt jocul şi imitaţia.

Copilul nou-născut începe să se mişte şi în acelaşi timp să se joace, într-o primă fază neorganizat, cu propriile parţi ale corpului, apoi din ce în ce mai structurat cu toate obiectele cel înconjoară. În acest mod el îşi formează un larg repertoriu de senzaţii şi percepţii, ce reprezinta baza dezvoltarii proceselor intelectuale.

Este foarte important de ştiut că acest joc trebuie monitorizat atent de către părinţi deoarece reprezintă o principală sursă generatoare de informaţii despre gradul de dezvoltare a activităţii psihice. Dacă se joacă, un copil creşte din punct de vedere social, emoţional, fizic şi cognitiv. Acesta este felul lui de a învăţa despre corpul lui şi lumea în care trăieşte, iar în acest scop îşi va folosi toate cele 5 simţuri.

Parintele trebuie să ştie că în mod frecvent trebuie să intervină în jocul copilului său, să se implice, devenind un personaj al situaţiei închipuite. Nu vă feriţi şi nu vă simţiţi jenaţi de astfel de situaţii. Implicati-vă în mod activ şi ridicaţi-i copilui dumeavoastră o serie de probleme la care el nu se gândise pana atunci. Daţi-i replici, răspundeţi-i la întrebări, cu alte cuvinte „puneţi-vă la mintea lui”. Veţi reusi în acest fel să-l faceţi să-şi dezvolte  procesele creative, imaginaţia şi gândirea analitică în cel mai plăcut mod posibil.

 Când cumpăraţi o jucărie nu luaţi în consideraţie numai criteriile: frumuseţe, atractivitate şi nici într-un caz „a avea cu ce să-şi umple timpul”. Încercaţi să alegeţi jucării pe care copilul să le folosească în mod benefic pentru propria dezvoltare. Jucăria, în primul rând trebuie să ţină cont de vârsta celui căruia este destinată, astfel încât copilul să nu fie pus în pericol în vreun fel prin manipularea acesteia. Apoi să vizeze dezvoltarea acelor laturi ale personalitaţii care sunt în plină ascensiune în acea perioadă. De exemplu, o jucarie adresată unui copil în primul an de viaţă trebuie să corespundă cerinţelor de explorare tactilă, vizulă, gustativă şi mai târziu auditivă; adică să o poată manipula, să aibă un colorit cât mai divers, să o poată percepe prin introducerea în cavitatea bucală şi să producă sunete care să-i atragă atenţia. Nu sunt de dorit  jucăriile de pluş, cele de tip lego sau cele ce se pot descompune în părţi mici. Acstea nu numai că pot deveni periculoase, dar nu-l ajuta pe copil să facă achiziţii mari în planul cunoaşterii.

În perioada 2-3 ani paleta de jucării se diversifică semnificativ. Puteţi alege jocuri care să vizeze dezvoltarea psihomotricităţii, dezvoltarea şi stimularea limbajului, sau jocuri care vizează dezvoltarea gândirii. De la 3 ani în sus este recomandat să vă centraţi atenţia asupra jocurilor ce se referă la dezvoltarea sociabilitaţii, a imaginaţiei, a creativităţii şi a capacitaţii de a rezolva probleme. Aceste jucării pot îmbrăca cele mai diverse forme de la banalele seturi de medic, bucătar, mecanic până la puzzle-uri, cărţi de colorat şi jocuri pe computer. Ultima formă de joc menţionată reprezintă o mare problemă a copiilor din ziua de astăzi. De aceea ea trebuie folosită cu mare precauţie. În defavoarea calculatorului alegeţi jocuri în aer liber, plimbările sau practicarea unui sport. În felul acesta atenţia copilului se va focaliza şi asupra altor activităţi şi nu se va crea acea dependenţă reclamată de tot mai mulţi subiecţi la ora actuală.

Aşadar, dragi părinţi,bucuraţi-vă de jocul copilului dumneavoastră. Alegeţi jucării potrivite vârstei şi dorinţelor lui şi nu ezitaţi să deveniţi din nou copil jucându-vă cu el. Veţi vedea că rezultatele sunt dintre cele mai bune atât pentru evoluţia copilului, cât şi pentru propria dumneavoastră bunăstare psihică..

De la criza adolescenţei, azi la curentul EMO

Este bine ştiut că în adolescenţă lucrurile o iau razna din toate punctele de vedere. Câştigarea unei tot mai accentuate independenţe faţă de generaţia adultă şi ieşirea din grupul tutelar (familie, şcoală), modificarea vizibilă în înălţime, maturizarea sexuală, sunt caracteristicile principale ale adolescentului. Pe acest fond apar numeroase stări de disconfort şi nelinişte ale adolescentului. Conduita este labilă, momentele de vioiciune, exuberanţă, activism, alternează cu cele de oboseală, apatie, demobilizare. Apare o tendinţă de scădere a disciplinei, de pierdere a timpului fară a face nimic.

Totodată apare tendinţa de a ieşi din conformismul infantil, specific copilului mic, în ideea adolescentului de independenţă. Dobândirea acestei independenţe este cu atât mai revendicativă şi mai dură, cu cât limitele sunt mai restrictive, cu cât părinţii sunt consideraţi mai constrângători şi mai ales cu cât valorile impuse de părinţi sunt stricte şi "inegociabile".

Criza adolescentină poate consta deci, într-o izbucnire de negaţie sistematică a valorilor impuse şi neînţelese sau neacceptate, a identităţii sale anterioare de copil, pe care părinţii se încăpăţânează s-o păstreze. În mintea adolescentului dreptul la statutul de matur se obţine sub orice formă, chiar prin încăpăţânare, rea voinţă, imoralitate, fapte antisociale, infracţionalitate.

            Toate aceste caracteristici specifice vârstei şi mai ales tratamentul ignorant din partea părinţilor sunt premisele pe care la ora actuală s-a dezvoltat curentul “emo”. Este imposibil ca în plimbările sau activităţile d-voastră cotidiene să nu fi văzut tineri îmbrăcaţi în negru, cu tunsori ciudate, cu un machiaj al ochilor foarte puternic, multe piercing-uri şi cu o privire depresivă, tristă, pierdută în spaţiu. Se pare că ei aparţin acestei “generaţii Emo”. Prin acest trend ei vor să arate depresia şi stările sufletesti negative pe care le trăiesc. Se pare că acest gen de adolescenti sunt pesimişti, introvertiţi, dorind să se izoleze de societate, sunt anxioşi, mereu trişti şi preocupaţi de moarte, gânduri de automutilare şi suicid. 

            Ne întrebăm, oare de ce? De ce ar putea fi un adolescent, « în floarea vieţii » atât de trist încât să se ajungă în unele cazuri chiar la suicid ? Răspunsul îl putem găsi în tot ceea ce facem: în orele lungi de serviciu, în încercarea nebunească de a-i oferi ceea ce-şi doreşte şi a nu-i lipsi nimic şi mai presus de tot, în prea puţinul timp pe care îl petrecem cu propriul nostru copil. Pur şi simplu, părintele zilei de azi uită să-i ofere dragostea şi atenţia necesară şi încearcă să suplinească aceste nevoi emoţionale ale copilului prin daruri şi multă libertate.

Pe fonul crizei specifice vârstei şi negăsind o susţinere afectivă din partea familiei, adolescentul se retrage în sine, percepând tot ceea ce el trăieşte ca pe o lume ostilă, în care nimeni nu-l înţelege şi nu-l valorizează. În acest context ei se subscriu ideilor acestui curent „la modă” prin îmbrăcăminte, stil de viaţă, acte comportamentale, limbaj şi idei de răzvrătire împotriva socialului, împotriva vieţii în ansamblu.

În concluzie, dragi părinţi, fiţi foarte atenţi în relaţia cu adolescentul. Iubiţi-vă copiii şi lăsaţi-i să îşi trăiască copilăria. Faceţi din copilul d-voastră un prieten, căruia îi vorbiţi, pe care îl ajutaţi şi îl sprijiniţi în tot ceea ce el face. Învăţati-l ca fericirea şi succesul nu se măsoară în bani, haine costisitoare, telefoane mobile sau maşini scumpe. Nu-l lăsaţi să se maturizeze înainte de vreme şi spuneţi-i că viaţa este cel mai de preţ dar pe care îl are un om.

ADHD-ul o problema deloc de neglijat!!!

Se întâmplă des ca propriul tău copil să nu te poată urmări atunci când vorbeşti cu el? Se plictiseşte după foarte puţin timp de o activitate, chiar dacă aceasta este una agreabilă? Nu poate sta locului şi vorbeşte în permanenţă? Dacă răspunsul este DA, atunci se poate întâmpla să aibă o reală problemă. Simptomele amintite pot apărea la un moment dat la orice persoană, însă când ele au o persistenţă în timp şi când provoacă tulburări de învăţare şi probleme în plan social, atunci le putem încadra în sindromul ADHD.

Denumirea provine din engleză - Attention Deficit Hyperactivity Disorder, pe româneşte spus, deficit de atenţie şi hiperactivitate. Cauzalitatea nu este cunoscută cu certitudine. Există voci care susţin că ar reprezenta un "defect" neurologic, datorat structurii particulare şi chimiei creierului ce se manifestă prin incapacitatea copilului de a se concentra pe o sarcina sau activitate şi hiperactivism.

Trebuie stiut că în prezent se desfăşoară numeroase cercetări în acest domeniu, care pe viitor sperăm să elucideze multe dintre semnele de întrebare pe care le avem astăzi. La ora actuală nu există analize şi teste medicale care să conducă la diagnosticarea ADHD-ului. Diagnosticarea se face pe baza observării comportamentului specific, comportament observat în general înaintea vârstei de 7 ani. Pentru a-l putea diagnostica, simptomele trebuie să fie observate în cel puţin două locuri, spre exemplu la şcoală, acasă, în comunitate sau în creşe şi să persiste mai mult de 6 luni.

Iată câteva dintre simptomele principale ale acestei tulburări:

• Are dificultăţi în a fi atent şi a-şi menţine atenţia pe parcursul unei activităţi;
• Are probleme în a finaliza sarcinile de la şcoală sau de acasă şi sare de la o activitate la alta;
• Pierde şi uită lucruri (ca de exemplu tema pentru acasă);
• Are mari dificultăţi în a aştepta să-i vină rândul;
• Dă din mâini şi din picioare, neputând sta locului;
• Vorbeşte continuu;
• Întrerupe conversaţiile şi deranjează jocurile altor copii;
• Evită sarcinile care necesită efort mental (de pildă exerciţiile pe care trebuie să le facă în clasă, temele);
•  Face lucruri care sunt periculoase fără să se gândească la posibilele consecinţe.

Ce poate să facă părintele atunci când observă la copil caracteristici evidente ale sindromului ADHD? În primul rând să se adreseze unui specialist pentru o diagnosticare clară, apoi să formeze o echipă cu educatoarea sau învăţătoarea în a cărei grupă/clasă este integrat copilul pentru a crea o continuitate între cerinţele de comportament de acasă cu cele de la şcoală. Totodată, părintele trebuie să stabilească un plan de reguli stricte cu o delimitare clară a aşteptărilor şi a limitelor în comportament, corespunzător unui program de pedepse şi recompense corespunzătoare. (Nu folosiţi niciodată pedepse fizice-bătaie, izolarea într-o cameră, lipsirea de hrană etc; acestea nu vor face decât să înrăutăţească situaţia!). Este recomandat să se întocmească un regim regulat de viaţă cu somn la ore fixe şi fără treziri bruşte, cu o alimentaţie sănătoasă, evitându-se excitanţii: cafea, ciocolată, ceaiul negru, coloranţi etc. Este de dorit chiar să se încerce o creştere în greutate a copilului, dar atenţie nu încercaţi acest lucru în mod ostentativ.

Inclus într-un astfel de program terapeutic susţinut vom putea obţine o ameliorare în comportamentul copilului cu ADHD. Pentru rezultate şi mai bune încercaţi o conlucrare cu psihologul sau psihopedagogul şcolii în care copilul este integrat. Acesta vă poate da mai multe indicaţii în ceea ce priveşte metodele de intervenţie, raportându-se la cazul d-voastră particular.

Psihopedagog şi logoped,

Ruxandra Dumitru