Tulburaile de limbaj se rezolva de la sine?

La tot pasul întâlnim oameni cu probleme de limbaj- de la copii foarte mici, până la adulţi sau persoane de vârsta a treia.  Tulburările de limbaj reprezintă o probematică destul de neglijată de oameni până la ora actuală. O explicaţie pertinentă referitoare la acest fapt ar putea să o constituie faptul că aceste deficienţe nu au efecte pregnante în planul somatic, aşa cum se întâmplă în cazul bolilor “propriu-zise”, însă trebuie să ştim că pot avea repercusiuni grave în planul personalităţii respectivului subiect ce pot conduce în final la influenţe negative chiar şi în planul somatic. De aceea ele nu trebuie lăsate la voia întâmplării pentru că nu se rezolvă de la sine şi necesită o abordare terapeutică pe cat se poate de timpuriu.

În mod firesc, în dezvoltarea limbajului la copilul ce nu a atins vârsa de 5 ani, apar numeroase deformări, omisiuni, inversări si substituiri de sunete. Acest lucru se datorează nedezvolării aparatului fonoarticulator şi poartă numele de dislalie fiziologică. În multe cazuri, aceste dificultăţi de pronunţie sunt întărite în mod inconstient de parinţi şi de apropiaţi, în sensul că deformările par a fi <<amuzante>> şi <<draguţe>>. Copilului i se cere  să reproducă un model verbal greşit de nenumărate ori şi nu i se oferă un model verbal corespunzator, astfel încât să poată conştientiza abaterea de la standardele normale ale vorbirii. Astfel, această dislalie se perpetuează, pe aceastaă bază, şi după pragul maximal de 5 ani, când ea deja devine o problema destul de serioasă la nivelul respectivului subiect.

Odata cu intrarea în şcoală dificultaţile devin din ce în ce mai apăsătoare pentru copil. În primă fază,  devine ţinta bătăii de joc a colegilor, care îl vor imita în sens peiorativ, îl vor lua în derandere şi îl vor desconsiderea, toate cu efecte grave în  planul imaginii de sine. Astfel, copilul devine anxios, îi scade încrederea în sine şi poate ajunge chiar la fobie de mediul şcolar. În timp, pe măsură ce se înaintează în procesul lexico-grafic (scris-cititul), subiectul va întâmpina din nou mari dificultăţi. Tulburările de pronunţie se transferă în scris-citit, astfel încât se poate ajunge la rezultate slabe la învătătură şi chiar la insucces şcolar, în fucţie de gravitatea tublurării  individului.

Înaintând în vârstă, în perioada adolescenţei subiectul poate cunoaşte dimensiuni amplificate ale problemelor. Ţinând cont că adolescenţa este vârsta la care individul are o dorinţă de a se evidentia faţă de ceilalţi, promovând o imagine exterioară <<perfectă>>, cu un sumum de trăiri interioare extreme, ce se materializează prin aşa-numita “criză de peronalitate”, tulburările de limbaj au tendinţa de a se amplifica şi a degenera într-o formă de bâlbâială. Se poate ajunge astfel, destul de uşor la sociofobie, sau axietatea provocată de interacţiunile sociale, ce are ca rezultat însingurarea.

Aşadar, tulburările de limbaj pot avea consecinţe grave odată cu înaintarea individului în vârstă. Ele trebuie corectate cât mai timpuriu posibil şi nu trebuie încurajate în niciun fel. Dacă vă aflaţi în ipostaza de părinte al unui copil cu dificultaţi în planul limbajului, oferiţi-i tot sprijinul în a se dezvolta corespunzator. Nu vă lăsaţi încântaţi de “drăgălăşenia” cu care spune diverse lucruri sau de stângăciile în limbaj pe care le prezintă, şi repetaţi corect ceea ce a vrut să spună, stăruind asupra elemuntului pe care nu l-a pronunţat corect cu ajutorul infexiunilor vocii. Nu-l certaţi pentru greşelile de limbaj pe care le face, însă găsiţi metode subtile de a-i arăta modelul verbal corect. În cazul vârselor mici, folosiţi-vă de joc. Puteţi încerca jocul cu marionete sau jocul de rol, astfel încât mustrarea pe care o veţi face, vizavi de greşelile de limbaj, nu va fi luată personal de copil. Încercaţi să dezvoltaţi cât mai mult vocabularul copilului, introducând zi de zi cuvinte complexe, cărora le veţi explica şi sensul. Folosiţi cu încredere jucării de înregistrare-redare, cu ajutorul cărora copiii sunt stimulaţi să verbalizeze cât mai mult şi prin compareare cu pronunţia corectă să-şi regleze singur conduita verbală.  

În toate cazurile, apelaţi cât mai repede la un logoped care poate să rezolve problema în cel mai facil mod. Procesul terapeutic variază ca timp în funcţie de amplitudinea problemei cu care subiectul se confruntă. În cazul în care s-a ajuns la afectarea imaginii de sine, paralel cu această terapie esenţială, vă recomand să creaţi contexte în care copilul să-şi poată etala ceea ce ştie mai bine sau ceea ce îi place mai mult să facă: încurajaţi includerea lui în diferite cluburi de interes- de pictură, de creaţie etc, sau practicarea anumitor sporturi. Acestea îi vor da prilejul să cunoască succes repetat, ceea ce va duce treptat la o îmbunatăţire substanţială a imaginii de sine.

            Cel mai important lucru este să nu scăpaţi din atenţie, faptul că limbajul reprezintă instrumentul de bază al gândirii, şi cu cât aria şi calitatea limbajului sunt la standarde înalte, cu atât  gradul de dezvoltare intelectuală va spori. 

Copilul meu are o deficienta?

Să fii părinte, s-a demonstrat de-a lungul timpului a fi una dintre cele mai grele şi provocatoare „meserii”. Părinţii se confruntă zilnic cu o mulţime de probleme pe care copiii lor <<le pun pe tavă>>. De multe ori se poate întâmpla să nu ştii ce să faci, să nu ştii cum să reacţionezi sau ce măsuri să iei. Situaţia este cu atât mai complicată când descoperi că propriul copil are o problemă, o deficienţă. În planul personalităţii se produce o adevărată dramă, care într-o primă fază se manifestă prin a nega ceea ce se întâmplă: „Nu mi se poate întâmpla mie şi copilului meu!”. Este o reacţie absolut normală, însă este neaapărată nevoie de sprijinul unui specialist, care sa-i ajute pe părinţi să înteleagă ce se întâmplă de fapt şi împreună să iniţieze un plan care să cuprindă cele mai bune decizii pentru copil. Din păcate în sistemul sanitar din tara noastra există foarte puţine cabinete în acest sens, ceea ce face ca în multe cazuri situaţia să fie trăită dramatic de către părinţi. Cel mai important este ca părintele să înteleagă că nu este nici pe departe „sfârşitul lumii” şi că pentru absolut orice deficienţă există un  program terapeutic, care îl ajută pe copil într-o măsură mai mică sau mai mare să-şi  amelioreze condiţia impusă de deficienţă.

            Odata ce părintele întelege şi acceptă problema copilului său, se poate trece la initierea unor investigaţii amănunţite şi apoi la integrarea într-un proces terapeutic. Este recomandată o intervenţie foarte timpurie, dacă se poate încă din primul an de viată, astfel încât să nu se piardă posibilitatea unor achiziţii normale, specifice vârstei. De exemplu, în hipoacuzie(deficienţa de auz) dacă se iniţiază o intervenţie timpurie, fie de natură medicală, fie de natură psihopedagogică, se poate depaşi instalarea mutităţii, copilul devenind surdo-vorbitor; în cazul copilului cu deficienţă de intelect inclus într-un program psihopedagogic adecvat se vor putea face progrese considerabile in planul limbajului, gândirii, percepţiei, în general progrese în dezvoltarea psihică ulterioară.

            Trebuie să întelegem cu toţii, dupa cum insistam şi în alte articole anterioare, ca o atitudine de genul „O să treacă de la sine!” nu este nici pe departe de dorit. Mulţi copii cu dizabilităţi pierd timp preţios dintr-o posibilă activitate terapeutică, tocmai din acest motiv deloc plauzibil. Parintele refuză să recunoască problema copilului, dar nu realizează că-i provoacă în tot acest timp un rău mult mai mare. Ca părinte trebuie să fim în permanenţă fini observatori ai copilului nostru, mai ales în primii trei ani de viaţă ai acestuia. Aceşti primi trei ani sunt consideraţi în psihologie ca fiind perioada în care individul achiziţionează 80% din experienţa de viaţă. Continuaţi să fiţi la fel de vigilenţi şi după această vârstă. Probleme de orice natură pot apărea şi mai târziu.

            Părinţii copiilor cu deficienţă trebuie să ştie că nu sunt „singuri pe lume”. Există numeroase asociaţii şi ONG-uri, specializate în domeniu, locuri în care pot gasi sfaturi, recomandări şi sprijin în problemele cu care se confruntă.

            Deasemenea, foarte important este să-l înconjuraţi pe copilul d-voastră cu multă dragoste şi căldură şi să-l trataţi din punct de vedere afectiv ca pe un copil normal. NU este de dorit sentimentul de milă sau compasiune. Astfel de sentimente nu-i vor permite o dezvoltare firească şi mai târziu îl vor face să-şi trăiască  dramatic deficienţa.

O alta problemă apare atunci când există şi alţi fraţi fără deficienţă. În mod involuntar atenţia părinţilor se centrează asupra celui aflat în dificultate, iar ceilalti fraţi  pot percepe această lipsă de atenţie ca pe un sentiment de a nu fi iubit, sentiment de abandon. În acest caz, împărţiţi atenţia cât se poate în mod egal şi nu-i privaţi pe ceilalţi de iubire şi atenţie. Niciodată nu încredinţaţi unui copil sarcina de a-l supraveghea pe fratele său mai mic. Acest lucru îl va face să-şi asume prea devreme  rolul de adult şi să uite ca e doar un copil.

            Aşadar, să fii părintele unui copil cu deficienţă reprezinta o responsabilitate cu mult mai mare. Fiţi cupătaţi, dragi părinţi, nu vă culpabilizaţi pentru problemele copilului d-voastră şi iubiţi-i mult. Asta vă va ajuta să „mutaţi munţii din loc”.

Sfaturi practice pentru dezvoltarea adecvata a limbajului

Tulburările de vorbire au cauze numeroase şi cu o varietate de forme de manifestare. Dintre cele mai numeroase putem menţiona: tulburări de pronunţie, tulburări de ritm şi fluenţă, tulburări de voce, tulburări de scris-citit, tulburări polimorfe, tulburări de dezvoltare a limbajului.


Diagnosticul precis necesită o evaluare amănunţită de către logoped, care în unele cazuri trebuie completată cu opinia mai multor specialişti: neuropsihiatru, otorinolaringolog familiarizat cu problemele de audiometrie infantilă sau pediatru.

Până să se ajungă la evaluarea copilului de către un specialist, familia are rolul de a creea condiţiile unei bune dezvoltări, de a observa prompt eventualele anomalii şi de a acţiona în sensul unei stimulări propice.



Trucuri simple şi eficiente:

• Încurajaţi copilul cât mai de timpuriu să repete unele cuvinte.

• Pentru formarea deprinderilor de autocontrol al comportamentului, puteţi alege din când în când cărticele cu pagini puţine şi imagini atractive, care să le inducă o stare de calm.

• La sfârşitul unei bune conduite nu uitaţi să-l lăudaţi şi să-l apreciaţi.

• Când îi vorbiţi, pronunţaţi cuvintele clar şi distinct, însă nu foarte rar, ci în tempoul normal al vorbirii.

• Cântaţi-i şi citiţi-i des copilului.

• Oferiţi-i cât mai multe ocazii de a intra în contact cu alţi copii, de a participa la conversaţiile acestora.

• Ascultaţi activ şi prompt când copilul vrea să spună ceva.

• Jocurile şi jucãriile stimulează limbajul în mod benefic. Dintre cele pe care le puteţi utiliza cu încredere în scopul dezvoltării limbajului sunt: telefonul, păpuşa, microfonul şi aparatele de înregistrare-redare.



Atitudini şi practici de evitat:

• Nu forţaţi niciodată copilul să vorbească.

• Nu criticaţi şi nu ironizaţi modul în care copilul vorbeşte.

• Nu încurajaţi pentru amuzament modelele de exprimare greşită ale copilului.

• Nu întrerupeţi copilul şi nu terminaţi propoziţiile în locul lui, ci aşteptaţi să termine, apoi reluaţi fraza, oferindu-i modelul verbal corect şi accentuând vocea asupra cuvintelor pe care copilul nu le-a spus corect.

• Adultul nu trebuie să se supere când copilul pune foarte frecvent întrebările: „Ce, cine, ce face, de ce?” şi nu trebuie să le înnăbuşe din start cu răspunsuri de genul: „Dacã eşti cuminte şi taci, o să afli!”.

• Nu forţaţi copilul să vorbească în faţa unui grup de persoane, dar permiteţi-i să facă acest lucru dacă el îşi doreşte.

Dacă, în ciuda eforturilor dumneavoastră, consideraţi că dezvoltarea limbajului copilului nu este suficientă în raport cu vârsta lui apelaţi la un logoped. Marea majoritate a tulburărilor de limbaj pot fi corectate şi rezultatele sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt începute mai timpuriu.

Atentie la dezvoltarea limbajului micutului d-voastra

Suntem absorbiţi de evoluţia exprimării copiilor şi ne amuză teribil limbajul lor. Însă ar trebui să luăm la cunoştinţă dacă limbajul copilului se află la un nivel normal de dezvoltare specific vârstei lui.


Limbajul este unul din aspectele esenţiale ale dezvoltării copilului, îi permite acestuia să comunice, să progreseze intelectual şi să-şi capete propria autonomie socială, iar adultului dă posibilitatea să evalueze gradul de dezvoltare intelectuală.

Este bine ca parinţii să caute informaţii generale despre modul de dezvoltare al copiilor, pentru a putea să aprecieze felul în care propriul copil evoluează. Iată în linii mari principalele caracteristici ale limbajului pe diferite categorii de varstă: La douã luni, bebeluşul rosteşte primele vocale « aa», « ee ». La aproximativ 6 luni, copilul pronunţă câteva silabe « be, be, be », ca la 9 luni să poată articula deja primele cuvinte: « ma-ma » şi « ta-ta ». La aproximativ 1 an, copilul începe să distingă obiectele şi fiinţele care îi sunt arătate sau denumite. La 2 ani, copilul pronunţă unele cuvinte, deformându-le, iar la 3 ani, copilul repetă fraze. Începând cu vârsta de 5 ani, limbajul se îmbogăţeşte pe măsură ce mediul său social în care copilul îşi desfăşoară activitatea se lărgeşte.

Trebuie, însă, să ţinem seama că fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare şi că se întâmplă să nu fie totul „ca la carte”, acest fapt neînsemnand neapărat un motiv de îngrijorare. Se poate întampla ca un copil să aibă o perioadă de stagnare în planul devoltării, întârziere pe care o poate depăşi în stadiul imediat următor şi decalajul să fie depăşit în mod spontan. Este foarte bine de ştiut că familia este factorul declanşator şi stimulativ al dezvoltării copilului. Din acest motiv o atitudine de genul „...o să treacă de la sine!” când decalajul este evident şi persistent nu este nici pe departe de dorit.

În preajma copilului de vârstă foarte mică trebuie să existe întotdeauna un adult care să-i vorbească. Bebeluşul are nevoie absolută de prezenţa unui adult care pe lângă igienă şi hrană să-i satisfacă şi nevoia de interacţiune socială. Acesta îi vorbeşte, iar copilul îi răspunde, chiar dacă pentru moment „pe limba lui”. Pe măsură ce copilul creşte, nevoia de interacţiune verbală creşte şi ea. Niciun fel de aparatură, cât de sofisticată ar fi ea nu poate suplini relaţia interumană. De asemenea, dragi părinţi, fiţi foarte precauţi în alegerea unei bone. Pe lângă criteriile de selecţie pe care d-voastră le aveţi în prim plan (curăţenie, gătit, cumpărături...) aveţi în vedere şi capacitatea de comunicare atât verbală cât şi afectivă.





Ruxandra Dumitru,

Psihopedagog, logoped